Téléchargeur: Oliver
Pays: United Kingdom
Temps de chargement: Sep 27, 2018
Prix: Gratuit
Évaluation: Basé sur 1 utilisateurs

S'il vous plaît, vérifiez que vous n'êtes pas un robot pour charger le reste des pages

tÉlÉcharger zenobia gellu naum pdf

Născut în 1915, GELLU NAUM a studiat filozofia la Bucureşti şi Paris. La sfîrşitul anilor '30 se află în cercurile
avangardei, în apropierea lui Andre Breton, alături de Victor Brauner şi Gherasim Luca. Se întoarce în 1940 în
România, e mobilizat, dar trupul lui e imobilizat, rămîne în spital o vreme, într-o stare hipnotică. în timpul
dictaturii antones-ciene duce o activitate literară clandestină, iar la sfîrşitul războiului grupul său suprarealist se
poate în fine exprima. Pentru scurt timp. Comunismul nu admite abaterile de la o dogmă. Scrie cărţi pentru copii,
traduce. Suprarealismul lui Gellu Naum nu-i o reţetă literară, ci un mod de-a fi. Scrie poezii, piese de teatru, un
roman. Se retrage la Comana, unde timpul, spaţiul şi obiectele arată altfel. Cînd a murit, în 2001, cei care l-au
cunoscut sau doar l-au citit şi-au dat seama că unul dintre cei mai mari scriitori pe care România i-a avut
vreodată nu mai era printre ei.
GELLU NAUM
Zenobia
„Şi cîţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi..."
IOAN DOBRESCU
cojocar din mahalaua Bateştii
a Bucureştilor
oct. 1813
Mlaştinile
1. Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe
cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător — de
aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sînt convins că fiecare va
medita mai mult asupra surplusurilor lăsînd la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca
un înotător subacvatic, de exemplu.
Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe...
2. Aşadar, era o dimineaţă de iulie, neobişnuit de răcoroasă, dacă mă gîndesc bine; plouase
toată noaptea mărunt şi monstruos, cerul mai părea încă un burete violaceu, îmbibat cu apă,
eram ud leoarcă dar cel mai mult mă supăra noroiul care se strecurase prin spărturile cizmelor
mele de cauciuc formînd, peste ciorapii mei de bumbac, o clisă rece şi alunecoasă.
Stătusem cîteva ore, înnoroiat de sus pînă jos şi, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o
falie a digului, într-o adîncitură, ascultînd-o cum respiră şi geme; fireşte, totul îmi devenise
egal iar la marginea pădurii, unde încercasem mai apoi să mă adăpostesc pe sub copaci, prin
tufe, auzisem atîtea foşnete liniştite,
indiferente, amestecate în golul tăcerii, încît mă simţeam cuprins parcă într-o uriaşă picătură
de apă care, ea, gîndea şi respira pentru noi, aşa, ca la început; dar n-aveţi grijă, curînd voi fi
într-o cameră uscată, undeva, la căldură, printre foşnetele liniştitoare şi indiferente ale
oamenilor şi ale lucrurilor care, ei şi ele, vor gîndi şi vor respira pentru mine.
Prin apropiere, pe malul stîng al mlaştinei, se afla casa acoperită de iederă a domnului Sima;
pe el îl cunoşteam oarecum, un fel de pensionar, îl interesau virtuţile plantelor medicinale, îl
întîlneam uneori pe cîmp, culegea flori albastre, ne şi salutam, de aceea am bătut la poarta lui
—vedeam cum stropii sar din pumnul meu şi nu din lemnul ud al porţii — şi am strigat:
„Deschideţi!"
El a deschis — era uscat — mi-a zîmbit prietenos şi m-a poftit în casă; învelişul de apă a
rămas afară —, ştiţi, picătura aceea care se întinde peste lume cuprin-zînd-o — noi am intrat
mai în interiorul ei, uitînd-o, ca de obicei, am deschis o uşă, apoi încă una, domnul Sima a
vrut să-mi dea nişte zdrenţe uscate, ca să mă schimb, ce să-i faci, oamenii, între ei, se ajută, lam refuzat, era bine, era cald, domnul Sima mi-a spus „să mergem în odaia de sus, mai sînt
cîteva persoane acolo, să bem măcar un ceai împreună..."
„Ce persoane, domnule Sima, de persoane îmi arde mie acum? sînt mort de oboseală, abia mă
ţin pe picioare, m-aş culca aici, pe podea, nu mă auzi cum foşnesc?"
„Ceaiul o să-ţi facă bine, domnule Naum, e un ceai de plante, foarte sănătos."
„Mă rog, dacă insişti dumneata", şi aşa mai departe, pînă cînd am ajuns în odaia de sus, n-am
s-o descriu, am să spun doar că se mai aflau acolo patru persoane, doi bărbaţi tineri şi o fată
pe care, fireşte, am iubit-o de la prima privire, iar pe o masă lungă,
făcută din scînduri groase şi aşezată sub fereastra care dă spre mlaştini, un alt bărbat, mai
vîrstnic, lungit acolo, pe masă, părea că doarme sau că e mort sau că e o păpuşă de ceară.
Figura lui mi se părea cunoscută dar nu ştiam de unde s-o iau. Cînd am intrat a deschis ochii
şi s-a uitat o clipă la mine, apoi i-a închis din nou şi nu s-a mai clintit.
„Dînsul e domnul Naum, e un distins poet, sînt sigur că aţi auzit de el", a socotit necesar să
mă prezinte domnul Sima.
„Naum şi mai cum?" a întrebat unul din tineri, n-am să-l descriu, am să spun doar că era
mărunt şi îndesat şi că avea sîni ca de femeie iar părul cîrlionţat i se unea în două puncte,
deasupra frunţii.
„Naum P. Mata", i-am răspuns eu, în gînd, pentru că trebuia să devin vulgar, pentru că o
iubeam nebuneşte pe fata aceea şi mă simţeam, fără voia mea, sublim, aşa că trebuia făcut
ceva iar vulgaritatea, sacrilegiul, în genere, echilibrează, uneori; dar am răspuns aşa numai în
gînd, pentru că nu pe tînărul acela vroiam să-l echilibrez; iar cu glas tare am adăugat: „puteţi
să-mi ziceţi cum vreţi, nu contează".
„Atunci am să-ţi zic Constantinescu", a decis el. Mie îmi era egal, mă uitam la fata aceea, mi
se luminaseră ochii de fericire, o iubeam nebuneşte şi îi spuneam în gînd: „vai, ce te mai
iubesc!"
Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izmă şi miros dulceag, în fine, n-am să-l descriu,
am să spun doar că noi patru ne-am aşezat pe scaune — erau patru scaune în cameră — iar
tînărul acela cu sîni ca de femeie, despre care am aflat mai apoi că se numea Iason (ţinea
ceaşca de ceai în mîna stingă) s-a instalat peste omul mort sau peste păpuşa de ceară lungită
acolo, părea că nu-l vede.
„Nu-i nimic" mi-a spus încet domnul Sima, pe cînd eu mă pregăteam să-i atrag atenţia
tînărului Iason că nu se cade să stai peste cineva care deschide ochii şi te priveşte atît de
expresiv, chiar dacă e mort, chiar dacă e păpuşă de ceară, „nu-i nimic, Dragoş o să rabde, îl
doare dar o să rabde, el care a trecut prin atîtea în viaţă" (aşadar, cel lungit pe masă purta
numele de Dragoş) „dumneata, spune-i ceva fetei care te priveşte ca pe mirele mult aşteptat."
„Draga mea", i-am spus eu atunci, încet, fetei aceleia, „fiindcă nu ştiu cum te cheamă am să te
numesc Zenobia şi trebuie să ştii că te iubesc neînchipuit de mult; uite, chiar azi noapte am
visat că un prieten, un fost coleg de şcoală, nu mai ştiu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să
asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care îţi semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi
spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făcea plăcere, deşi
respingeam cu hotărîre pornirile ei pasionale; de altfel, cu cîteva nopţi înainte, în împrejurări
aproape similare (cu excepţia ceremoniei nupţiale) o altă fată, nu o mireasă ci una despre care
se ştia precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea şi ea neînchipuit de
mult şi eu mă simţeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit în pelicula ei
de dragoste, îţi spun drept şi te iubesc neînchipuit de mult, aş zice, şi aşa mai departe; starea
aceasta de dragoste pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea existenţă de pînă
acum, nu ştiu dacă mă înţelegi; iar dacă mă iubeşti şi tu neînchipuit de mult, după cum s-ar
părea, poţi să faci abstracţie de persoana mea fizică atît de incorect îmbrăcată, n-are importanţă, nu ştiu dacă mă înţelegi şi te rog să ierţi discursul meu de cretin, vroiam să spun, şi
aşa mai departe..."
10
„E sigur că te iubesc", mi-a răspuns ea încet, de altfel, trebuie să ştii că, făcînd abstracţie de
circumstanţe, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasă a fostului tău coleg de
şcoală, deşi nu sînt mormonă, dar asta nu contează, şi aşa mai departe...
„Constantinescule", a spus arunci cu glas tare Iason, „ce tot mormăiţi voi acolo, ce tot te uiţi
la nenorocita asta? E o scîrbă, am găsit-o în mlaştini, aproape leşinată, pe cînd veneam
încoace, i-am tras arunci şi cîteva şuturi, ca să mă ţină minte, aş fi lăsat-o acolo, să crape în
apă, pe trestii, dar o luat-o Petru, de milă" (aşadar, celălalt, mult mai tînăr, aproape un copil,